De la Robintel:

Trebuia să fie ceea ce aș fi crezut că va fi dar, evident, n-a fost să fie. Cum povesteam cu soră-mea la telefon că am ajuns în gara din Alba Iulia, trenul s-a oprit și m-am trezit într-o gară pe care nicidecum n-o recunoșteam.

Întrebând în dreapta și în stânga, am aflat că, de fapt, eram în gara din Deva, reședița județului Hunedoara. Pfuai, să n-o recunosc. Era un jeg în gara aia, ceva de nedescris. Asta, pe lângă hoardele de câini intergalactici, ce-i rupeau carnea de pe ei pentru o frâmă de mâncare. Parcă mă trezisem dintr-o dată într-un piesaj suprarealist, o capcană a unui univers paralel.

În acest peisaj derizoriu, am putut număra vreo zece oameni ai străzii. Unul chiar avea culcușul trist fix sub gemul compartimenului meu. Iar eu m uitam în jur și parcă nu-mi venea a crede. Se spune că oamenii care mor de cancer au un miros specific. Poate pentru că se descompun mai repede, nu știu. Dar senzația asta de descompunere accelerată am avut-o și în gară.

Unde am trecut pe-acolo acum o lună și mi se părea OK, acum era ceva mistuitor, ca un fel de jale, nu știu, ca o apăsare, ceva obositor, în tot acest peisaj. Și nu, parcă nu-mi venea a crede. Eram, sincer vă spun, uluit. Mă uitam la un cățel care-și lingea atent pulpa inferioară din dreapta, unde avea o rană deschisă, o urmă vie a unei lupte pentru o fărâmă de covrig, sau ce-o fi primit.

Mă uitam uluit în jur. Continuarea, pe robintel.ro.