Când am descoperit acest blog al oraşului Deva, eram foarte revoltată de o postare de pe youtube cu titlul Deva – Oraş European. Fiind momentan prea departe de casă am simţit nevoia de a mă apropia cumva, măcar virtual. Mai ales serile erau grele, când dorul creştea mai mare şi somnul venea mai greu.

Căutam pe internet semne de acasă, cu o foame sufletească pe care toţi adepţii zicalei “România e frumoasă, păcat că e locuită” ar trebui să o simtă măcar de vreo câteva ori. Să-i muşte şi pe ei depărtarea, să le ardă un pic măruntaiele. Apoi să se mai gândească o dată, de dată asta mai bine, şi să aibă grijă ce spun.

Pentru că nu e păcat că România e locuită, e păcat numai că e condusă (pe alocuri), aşa, mai ca o moşie feudală. Dar e şi mai păcat să ne legăm de oamenii ei şi să îi amestecăm pe toţi în oala nesimţirii. Care oală există şi e neîncăpătoare, asta o ştiu şi nu o neg. Deşi mi-ar place enorm să o neg şi să am dreptate. Dar nu înseamnă că toţi cetăţenii se caţără la grămadă în obiectul de bucătărie despre care vorbim.

Şi atunci, căutând, nu am găsit prea mult. Am mestecat şi înghiţit site-ul primăriei, am digerat pozele, până le-am învăţat pe de rost. Am mai colindat şi site-ul oraşuldeva.ro şi am continuat să caut. Simţeam nevoia de ceva mai nou, de ceva actualizat, de ceva mai apropiat de genul “transmisiune directă”. Nemişcarea acestor site-uri (şi mă refer în primul rând la poze) m-a trimis (în disperare de cauză) chiar şi pe paginile agenţiilor imobiliare, unde prin geamurile diverselor apartamente de vânzare, mai puteam vedea panorame cu Deva, o stradă, o bucăţică de parc, un sens giratoriu!

Dar nu m-am lăsat. Am găsit camerele web, am dansat de bucurie şi am continuat să sap. Apoi a fost momentul în care am văzut acel clip pe you tube, despre care am pomenit la început. Uite, m-am gândit eu (naiva), cineva a făcut o prezentare a oraşului Deva, ca oraş european. Dezamăgirea mi-a fost aşa de mare că m-am cocoşat sub eu. Cineva filmase diverse gunoaie din oraş, sticle, hârtii şi alte urâţenii.

Şi m-am revoltat. Asta e Deva? Ăştia suntem noi? Şi m-a durut, pentru că ştiam că răspunsul e “nu”. Şi m-a durut şi mai tare, pentru că eram departe şi nu puteam face mare lucru. Evident, nu neg aspectele negative, pentru că ar fi o naivitate mai mare chiar decât naivitatea mea. Ele există. Săpunul distanţei şi apa dorului nu mi-au spălat creierul atât de puternic încât să idealizez Deva şi nici România.

Dar disciplina traiului în străinătate şi atitudinea oamenilor de aici m-au învăţat să caut şi să subliniez ce este bun, oriunde, oricând. Pentru că nicăieri nu există numai lucruri rele. Pentru că, pe lângă filmuleţele cu gunoaie, trebuie să facem noi, cei de acolo (printre care mă voi numără foarte curând), filme şi poze şi texte cu ceea ce este bun. Iar cei răi să ştie că cineva îi taxează. Îi taxează cu o ironie, cu un deget acuzator, cu o ridicare de jos a sticlei goale de cola care se plimbă în bătaia vântului.

Şi atunci am descoperit blogul şi energia Denisei. Şi foarte curând am mai descoperit şi că a iniţiat un blog al oraşului nostru, un blog viu, care respiră şi care creşte. Un blog de care, cred, avem nevoie la modul cel mai serios, şi cei din Deva, şi cei răspândiţi aiurea prin ţară şi prin lume.

Pentru că, aşa cum a spus o mare doamnă a României, Sanda Tătărăscu Negropontes, într-un interviu apărut în revista Elle (iunie 2007) “locul unde te-ai născut rămâne un loc de dragoste”. Rămâne un loc la care te uiţi şi la care te raportezi.

Aşadar n-am căutat degeaba. Şi nu căutăm niciodată degeaba. Şi nu facem niciodată ceva bine degeaba. Asta ar trebui să reţinem noi şi să nu mai ucidem orice iniţiativă bună cu pietroiul sceptic al lui “nu se poate”.

Aşadar se poate. Avem un blog care este oglinda noastră, care ne arată că Deva este un oraş european. European în sensul contrar celui intenţionat de autorul filmului care m-a necăjit pe mine.

Amalia Niţă